[vc_row][vc_column width=”1/4″][vc_single_image image=”3594″ img_size=”medium”][vc_single_image image=”3595″ img_size=”medium”][/vc_column][vc_column width=”1/2″][vc_column_text]Numele meu e Dani și, cel puțin pentru moment, duc o viață de olimpic la informatică. Sună bine, sună lăudăros…dar nu e deloc așa! Eu mă consider unul dintre cei norocoși, dintre cei care muncesc mult, dar cărora le place ceea ce fac. Nu e ușor să uiți de timp liber, să învingi tentațiile distractive, să lucrezi mai mult decât un adult, să concurezi și altul să fie mai bun sau mai inspirat decât tine. Viața de olimpic nu e ușoară, deși are părțile ei frumoase – desigur, când câștigi!
Însă cel mai bine să vă spun cum am ajuns aici…
Totul a început cu matematica. Când ești mic nu prea ai multe opțiuni și dacă mai ai și o mamă care se crede bună la matematică…desigur că locul tău e la birou cu culegerile de ecuații și probleme în față! Acum, privind în spate, văd trecutul ca o monedă cu cele două fețe ale ei: pe una este scris ,,multă muncă” și pe cealaltă ,,premii și apreciere”. Ca în poveștile în care un ochi râde și altul plânge…
Erau zile în care orele de matematică de dupa școală mă demoralizau. Uneori ziceam: ,,Putem să ne oprim? Sunt obosit…” și mama îmi zicea ,,Hai,încă puțin,terminăm astea…!”. Sau și mai bine era când comentam: ,,Eu nu mai lucrez, nu mai vreau!” și mama se răstea la mine: ,,Dă-i drumul că dacă nu termini, ai să stai aici până mâine!”.Și lucram, lucram …
Cu mama lucram mereu peste nivelul clasei,încât de multe ori orele la școală mi se păreau plictisitoare, greu de suportat. Când aveam teme mai lungi la română și eram indispus de atâta scris, aveam avantajul că citeam problemele de matematică și apoi mama întreba direct: ,,Care-i ideea de rezolvare?” sau ,,Cu ce problemă seamăna asta?” și era un maraton matematic plăcut. Apoi veneau concursurile și premiile , diplomele, medaliile , laudele celor din jur, bonusuri în bani de la bunici și cadouri din partea mamei pentru efort și rezultat. Asta era bineînțeles partea care îmi plăcea cel mai mult. Unele concursuri mi-a oferit bonificații la care nici nu visam –genți diferite, aparate foto–vreo, 3 chiar, ceas de birou, consolăPSP, tabletă Nexus7, tabere în țară la Straja sau la Potigrafu, tabără în Grecia, excursie la Disneyland și alte lucruri care au contribuit extrem de mult la motivarea mea. Când lăsam garda jos, mama îmi amintea: ,,Ți-a plăcut să câștigi aia…? Crezi că fără atâta muncă ai fi reușit?”… și iar lucram, lucram …
Dar cu timpul am crescut… prin clasa a IV-a, eu și ,,profa mea de acasă” ne contraziceam pe rezolvări și nu de puține ori am demonstrat că am dreptate. Începusem să pariem între noi, iar rezolvările de la sfârșitul culegerilor stabileau câștigătorul. Treptat mi-am impus punctul de vedereși asupra volumului de lucru. Când nu mai aveam chef, nu mă mai lăsam păcălit cu una, cu două. Atunci, a fost prima dată când mama mi-a zis: ,,Nu ești făcut pentru matematică. Când vei întâlni ceva să îți placă, nu vei renunța după câteva ore amărâte.”Și așa s-a întâmplat: am descoperit informatica. Inițial, un hobby după ore, la școală, cu un profesor care mi-a prezentat puțin limbajul Python. Devoram problemele lui, simple ca enunț, dar nu ușor de formulat în noul meu limbaj.Și mama a observat lucrul ăsta, normal, doar îi sabotam timpul de matematică!
Apoi, în vacanța de vară, după terminarea clasei a IV-a , mama o luat o carte de C/C++ și a început să învețe. Făcea conspecte, scheme și măzgălea cartea de C cu toate culorile! Mi s-a părut cam ciudat stilul ei, dar așa-i cu bătrânii…altă generație! Apoi a venit la mine și mi-a zis: ,,M-am gândit să te învăț programarea în C. Ți-ar plăcea?” O, daaa, altăviață…chiar mi-a plăcut!
Lucram cu orele și nu îmi dădeam seama cum a trecut timpul. Mă chema la masa, ziceam că vin imediat și uitam să mai apar. Mă striga și n-o auzeam. Acum se enerva că munceam prea mult… Cine să mai înțeleagă femeile? Si informatica a devenit obiectul principal de lucru. Ce e rău? Nu sunt concursuri, nu sunt premii ca în matematică. Ce e bine? Îmi place mai mult decât tot ce am făcut până acum. Mătrezesc la 6 cu gândul să mă duc la informatică, vin de la școală obosit și mă așez la informatică să mă relaxez, muncesc la informatică până la 8 seara și parcă tot aș mai rezolva o problemă… Dar acum intervine iar mama: ,,Dacă nu lași laptopul ăla, îl arunc de la geam!”.
Așa am ajuns olimpic la informatică, cu mult mai multă muncă decât la matematică, dar și cu mult mai multă pasiune. Am avut susținerea multor persoane din jurul meu, conducerea școlii Spectrum, profesorii mei, mai ales ,,profa mea de mate”, doamna Cărnaru, care a suferit cel mai mult pentru că am abandonat matematica, bunul meu prieten Mert, de care nu mereu îmi fac timp.
Îmi pare sincer rău de mama care a rămas tare în urmă la informatică, iar când îi explic câte o idee de lucru, dă din cap. ,,Ai înțeles?” o întreb eu. Ea stă o secundă, apoi zice: ,,Tot n-am înțeles…”.Și râd de ea, dar știu că tot materialul ea mi-l găsește, problemele ea mi le apreciază ca ordine de lucru și sfaturile ei mă ghidează mereu. Așa am ajuns medaliat cu bronz, apoi cu argint și, sper eu, să urmeze aurulcă doar muncesc pe brânci să pun mâna pe el…
Boni Daniel Stefan , clasa a VIII-a B
[/vc_column_text][/vc_column][vc_column width=”1/4″][vc_wp_posts number=”5″][/vc_column][/vc_row][vc_row][vc_column][vc_wp_recentcomments number=”5″][/vc_column][/vc_row]
