M-am născut în urmă cu douăzeci de ani, într-un oraș neprietenos, un loc în care familia mea nu a fost niciodată acceptată. Ni s-a spus că locul nostru nu este acolo. Din cauza religiei pe care o avem, fraţilor mei mai mari nu li s-a permis să meargă la școală. Când părinţii mei au aflat că nu avem dreptul la educaţie, au decis să ne mutăm în România, în Constanţa. Tatăl meu, istoric de profesie, știa că în această regiune se trăieşte în armonie dintotdeauna. Aveam doar trei ani, dar îmi amintesc cu tristeţe acele momente: o mamă îngrijorată, un tată decepţionat şi un drum necunoscut.
Primele mele amintiri, vagi ce-i drept, sunt legate de verdele crud prezent în fiecare fir de iarbă și frunză descoperite în curtea casei pe care am închiriat-o. În amintirile mele trăiesc și vecinii mei italieni care, așa cum am aflat mai târziu, se ocupau cu cioplitul în piatră, o îndeletnicire deprinsă de la strămoșii strămoșilor lor (e bine să ai în casă un istoric !). Îmi amintesc, cu drag, de fata lor, Isabella, o prietenă minunată cu care mă jucam și cântam toată ziua. Am crescut împreună și, deși știusem mereu că suntem diferite, în compania Isabellei, simţeam că acest sentiment mă părăsește, simţeam că modul meu diferit de a fi este forţa mea. Eu eram eu, Isabella era Isabella, nu era italianca sau vecina străină. La școală aveam același sentiment, că aparţin acelui loc, că nimeni nu mă urăște doar că sunt de altă naționalitate.
O altă amintire dragă este ziua când doamna profesoară de istorie ne-a anunţat că se va organiza o competiţie internaţională cu titlul Cum se adaptează străinii. Aveam doar 14 ani, dar îmi plăcea să citesc ca să îmi îmbogăţesc cultura generală, așa că am participat la competiţie.
Prima probă a concursului consta în descrierea fizică a unei regiuni la alegere. A doua probă consta în redactarea unui eseu despre cum s-ar adapta nişte străini veniţi să locuiască în regiunea respectivă şi suţinerea argumentului printr-un exemplu personal. Era creat pentru mine acest concurs, m-am gândit! Nu mi-a fost deloc greu să descriu şi să ofer ca model exemplul meu personal. Am descris prin inima mea, nu numai prin ochii mei, regiunea Dobrogea, acest tărâm minunat care m-a adoptat. Am ştiut că în felul acesta multă lume va avea ocazia să rezoneze cu mine şi să înţeleagă că adevărata valoare înseamnă respectul faţă de oameni şi acceptarea lor aşa cum sunt. Am tresărit totuşi de emoţie când doamna profesoară de istorie m-a anunţat că am câştigat premiul I. Acel concurs a fost un prim pas în cariera mea actuală, cea de etnolog. Este o meserie pe care am îmbrăţişat-o şi care mi-a adus numai satisfacţii. Dobrogea, acest ţinut fascinant, mă uimeşte în continuare prin uşurinţa cu care acceptă să fie mama multor fii şi fiice de pretutindeni.
de Ţăroiu Almira-Maria, clasa a VII-a